Când dimineaţa nu apuca să învingă noaptea încă, luna se înălţa la şapte meridiane în spate să ia parte la o întâlnire între două lumi. Fiecare reprezentată de câte un sportiv aflat de o parte şi de alta a fileului. Cei doi urmau să îşi trimită câte un satelit galben-fosforescent sub traiectorii înşelătoare şi viteze de rotaţii ce sigur impresionează bătrâna sferă de pe cer, altfel nu ar fi ridicat o geană scăpărată de soarele care o lăsase pe ea în avanpost.
Tânărul voia să arate că victoria repurtată cu ceva ani înainte asupra legendei nu era întâmplătoare
Sportivii se asortau cu globurile fosforescente şi cu ţinuta celuilalt. Unul strălucea a tinereţe, iar celălalt degaja sobrietatea legendei unui domn ce ar fi putut, în trecute timpuri grăbite de care luna îşi mai aminteşte, să îi fie chiar tată primului. O încleştare, între generaţii şi stiluri de joc diferite, care, nu doar a promis, dar a înfăptuit trei ceasuri de joacă plină de suspans, măiestrie, teribilism, maturitate şi infantilism.
Tânărul voia să arate că victoria repurtată cu ceva ani înainte asupra legendei nu era întâmplătoare. Ca şi atunci, fiecare dintre treimile jocului a ajuns în prelungiri şi a părut că soarta este crudă şi zâmbitoare amândurora. Pentru că rezultatul a părut că a stat sub semnul sorţii. Doar a părut. A stat sub semnul mămicii şi puiul încă nu ‚s-a însemnat’, ca să folosesc un termen de argou plastic, i.e., nu s-a dumirit.
Numărul unul mondial la momentul de faţă este tot un fost pui al mamei, chiar antrenat ani buni de ea. Şi pentru că antrenorul care l-a condus spre primele titluri majore ale carierei nu s-a obişnuit cu plângăciosul din elevul lui, l-a lăsat baltă. Dumirit – sau însemnat – a ales să stea mai des departe de mama lui, care acum ia loc în tribună alături de spectatorii obişnuiţi şi nu alături de echipa fiului. Cel care şi-a tăiat cordonul ombilical odată ce şi o antrenoare a renunţat la el. Căsătoria şi naşterea primului copil au făcut să cam dispară lamentările de pe terenul de joc, iar când nimeni nu se aştepta ca cel care domina joaca de peste cinci ani să fie detronat, scoţianul nostru, deloc zgârcit cândva în văicăreli, a ajuns în fruntea ierarhiei. Şi nu e ameninţat deocamdată, mai ales de umbra puiului mamei.
Felul în care o mamă nu înţelege să lase adolescentul să devină bărbat nu poate să-i fie pus în cârcă
Poate doar de domnul sobru, care, rătăcit cândva, a fost şi el adus pe drumul cel bun de cea care îi este soţie acum. Şi care i-a dăruit liniştea acum un deceniu şi jumătate şi două perechi de gemeni mai spre zilele noastre. Şi care nu se sfieşte să îl încurajeze uneori cam peste limită pe al ei soţ şi campion… al celor mai multor inimi de suporteri. De partea cealaltă a fileului, tânărul cu frizură de pui zgribulit şi forţă şi agilitate de Achille, nu relaţiona cu iubita aflată în tribune şi care, similitudine cu oponentul lui, este tot o practicantă a jocului şi mai în vârstă decât partenerul de viaţă. Şi care l-ar înţelege mai bine decât mămica. Care s-a agitat tot meciul mai ceva decât fiul. Şi cu care acesta şi-a purtat toate dialogurile închipuite sau nu. Felul în care o mamă nu înţelege să lase adolescentul întârziat să devină bărbat nu poate să-i fie pus în cârcă. Pentru ea, fiul e tot copil indiferent de vârstă, şi nu o poţi condamna. Dar acesta, în loc să azvârle cu lopăţica la fiecare nereuşită şi să se certe cu cei aflaţi pe marginea gropii lui cu nisip, doar a lui, mai bine ar arunca o privire către sine. Şi spre cea care îi e alături ca bărbat.