O viaţă de cuplu ireproşabilă. Un comportament ireproşabil. O atitudine ireproşabilă. O iubire ireproşabilă… Stop! De asta, ultima, nu s-a prea auzit. Bine, s-o spunem drept, pe celelalte le auzi la radio-tv când cineva ţine neapărat să exagereze. Câteodată le şi citeşti în cotidienele digitale sau în postările de pe internet. Manipulare şi propagandă media… ireproşabilă 🙂 !
Relaţia se îmbolnăveşte de diabet zaharat, mai ales când dulcegăriile sunt luate de la colţ şi nu-s de casă
O relaţie dintre doi parteneri care se iubesc – sau îşi închipuie că se iubesc – nu va fi nicicând ireproşabilă. Mai degrabă marcată şi de reproşuri, căci asta, din păcate, se întâmplă. De ce se întâmplă asta, nu e tema speculaţiei mele de astăzi!
Sunt pentru reproşuri. Adresate sinelui şi partenerului. Dar nu în abundenţă şi, mai ales, compensate de vorbe bune, măgulitoare. Cât mai multe, dar nu din abundenţă nici astea. Căci prea mult sirop te umple de lehamite. Relaţia se îmbolnăveşte de diabet zaharat, mai ales când dulcegăriile sunt luate de la colţ şi nu-s de casă. Adică nu-s din suflet, din simţire, ci din citate ieftine preparate în cofetăria reţelei de socializare. Care e inundată de bezele ce sar prin ochiuri de fibră optică, din foton în foton.
Să privim doar pozitiv şi să ne minţim cu elanul dat de regăsirea în grupul celor care văd numai partea plină a paharului! Dar nu cu reproşuri, ci cu sirop de zahăr. Din pahar, în fântână…
Comunicarea dispare şi, dacă puntea se drege iar reproşurile iau locul sugestiilor, atunci apocalipsa atomică e inevitabilă
Reproşul e o defulare. Ai refulat cam mult timp, te-ai ferit să îi spui direct ce gândeşti – nu poţi să o ţii la nesfârşit aşa. La un moment dat explodezi, dar e mai bine să nu fie o bombă nucleară, ci o fâsâială. Când apar reproşurile? Atunci când sugestiile nu sunt luate în seamă, iar partenerii care nu sunt deschişi la sugestii, ajung la reproşuri. Şi ce urmează? Binele sau tot răul spre bine. Se ţine cont de reproş sau se ajunge la separarea puterilor în statul de… vorbă. Puteri de pe poziţii de forţă. Comunicarea dispare şi, dacă puntea se drege iar reproşurile tot ţin locul sugestiilor, atunci apocalipsa atomică e inevitabilă. Salvarea – un nou început – se întrevede, mai degrabă, cu fiecare în altă direcţie!
Reproşul are rol de reglare a conturilor în moment de impas. La care se mai ajunge chiar dacă sugestiile şi părerile tale şi ale partenerului au însemnătate cu adevărat. Pentru că, uneori, din dorinţa de a îl proteja pe celălalt, mai înghiţi în sec şi ai o reţinere în a face o observaţie sau, poate, doar lungeşti aşteptarea să vezi dacă nu te-ai înşelat cumva.
Când ştii că reproşurile sunt, totuşi, realiste şi nu închipuite?! Când partenerul răspunde cu un contra-reproş care nu are nicio legătură cu speţa. Şi dacă e legat de vreo amintire de acum un secol sau dintr-un univers paralel, atunci ştii sigur că nu baţi câmpii. Contra-reproşurile sunt semnul că partenerii nu conlucrează să depăşească obstacole, ci că fiecare a intrat în competiţia în care vrea să demonstreze că el e mai puţin rău ca celălalt. Iar asta dă roade în politică, nu atunci când vrei să devii mai bun pentru celălalt – când iubeşti sau speri că o faci.