A noastră. Sau, mai degrabă, a mea. Când spui noi sau noştri, de fapt, te eschivezi. Mda, ne asumăm şi noi o vină, dar aşa, la grămadă, unde eu pot să stau ascuns după unul sau altul. Mai vinovaţi ca mine, desigur. Da, dar arăt că îmi pasă, nu sunt un insensibil, spun că e o vină colectivă. Ca aşa e în cazurile cu colectiv, e o vină comună, undeva în eter. Oricum, ăia care spun că nu au nicio vină şi că nu depinde de ei, ne par ca fiind rupţi de lumea bună. Or fi iobagi care dau vina pe moşier şi arendaş, dar nu sunt ipocriţi. Până la urmă, insensibilii ăştia văd viaţa ca pe o loterie în care, dacă nu tragi lozul câştigător, spui că nici măcar nu ai încercat să participi la tragere. Însă lumea, în general, se plânge când i se întâmplă ceva ei în universul familiar şi familial, nu în comunitate. Pentru unii e chiar motiv de liniştire sufletească, când văd că se nenoroceşte şi altul, nu doar el sau cei dragi lui.
E o feudă care e guvernată de legea omertei, codul tăcerii de tip mafiot
Lumea se întreabă de ce sistemul medical e aşa prost la noi. Nu e prost, e şmecher şi deştept pe alocuri, dar nu inteligent. E o feudă care e guvernată de legea omertei, codul tăcerii de tip mafiot. Mafia are rădăcina ginţii, asumată de clan, conducători şi supuşi, toţi împotriva duşmanului comun: statul. Acesta trebuie în schimb să plătească, că are de unde. Şi sistemul mafiot-capuşă decide cine se mai ridică printre vii şi cine dă ortul popii. Că popa aşteaptă şi el la cotitură, să blagoslovească sistemul şi să binecuvânteze casa domnului… cu halat alb şi suflet gri.
Dacă te aştepţi ca sistemul medical să se schimbe din interior, te amăgeşti. Sunt câţiva tineri care mai ridică vocea, dar mai toţi sunt la cheremul stăpânului de moşie. Şi când ajung stăpâni şi ei, oare îi tratează pe cei tineri altfel decât au fost ei trataţi? Sau au de luat o revanşă? Sunt şi excepţii, ca peste tot, dar aceştia nu pot drege treaba la moşie, dacă iobagii nu vor şi nici cei de la domnie. Doar că medicul se joacă cu sănătatea şi viaţa oamenilor, apoi cu averile, visele şi speranţele lor. Şi are impresia că e un dumnezeu pe pământ, mai ales când a scăpat de stăpân şi are propria moşie. Nu la privat, că acolo afacerea cere competenţă şi responsabilitate, nu ca la stat unde îţi trebuie tupeu. În primul rând.
Medicul de gardă nu mai era. Lucra şi la o clinică privată şi mai ţinea şi cursuri la o facultate
Acum zece ani am avut o criză ulceroasă şi am ajuns cu salvarea la spital, într-o dimineaţă. Nu se putea face o endoscopie (singura care ştiam că dă indicii sigure din experienţele anterioare), că nu era soluţie dezinfectantă. M-a consultat un medic de gardă, o femeie chirurg de specialitate, şi care mi-a spus că n-am nimic şi să mă întorc la treabă, că ea nu dă scutiri. Era şi detectiv, cu minte de miliţian. Refuz externarea şi mă bagă cei de la gardă într-un salon, unde mă apucă peste ceva timp o a doua criză. Medicul de gardă nu mai era. Lucra şi la o clinică privată şi mai ţinea şi cursuri la o facultate. Juma de oră am urlat să vină cu perfuzii careva, că ştiam din experienţele anterioare că asta e procedura. Asistenta îmi spunea că nu are curajul să facă nimic, că nu are voie. Nu e nici un medic în zonă! Mă rog, eu făcând ameninţări cu plângeri la poliţie şi rugăminţi în lacrimi, la schimb consultări inutile din partea ei şi a unui rezident, şcolit tot miliţian, că îmi spunea să mărturisesc ce droguri am luat (sunt împotriva lor, dar pentru legalizare). E drept, eram transfigurat de durere şi cu chiu cu vai am reuşit să primesc două perfuzii cu calmante după juma de oră de chin. Asistenta era tare speriată deja, simţea că nu e a glumă. Apare într-un sfârşit (cam la o oră) şi medicul de gardă detectiv, care mă leagă la şase perfuzii şi îmi spune să vin la ea după ce mă calmez. În juma de oră m-am liniştit. Nu mai e nevoie de endoscopie, că se vede de la radiografie: primul pe listă la tăiere. Rezidenta ucenică la chirurg, apărută de nicăieri, tinerică şi drăguţă, mă uimeşte că e emoţionată de eveniment. Are ochii măriţi, uşor înlăcrimaţi. Motiv de încredere pentru mine, desigur… Bucurie mare pe chirurg, în schimb, care se lăuda pe secţie că are o operaţie de ulcer. Cine se mai opera, chiar şi atunci, de ulcer? Detaliile legate de plată nu le-am discutat eu, venise soră-mea şi a rezolvat ea. Cu o restanţă lăsată pe a doua zi pentru chirurg (pentru restul personalului se achitase tot), atenţionată elegant chiar de chirurg.
Sistemul medical produce victime în continuare
Ulcer operat şi fără probleme de atunci (avantajul operaţiei), treabă bine făcută. Mai puţin experienţa peritonitei de ulcer, ca în cazurile, uneori mortale, de apendicită. Noroc că eram tânăr.
Recapitulare: internat la cerere împotriva sfatului medicului specialist de gardă, lăsat de izbelişte în timpul unei crize acute de peritonită ulceroasă, medic de gardă plecat din spital, nici un alt medic prezent în spital în timpul crizei – ora prânzului. O mică coplată şi operaţie reuşită, seara. Nicio plângere la poliţie sau la minister. Sistemul medical produce victime în continuare. Vinovat: eu!