Să fii îndrăgostit este egal cu a iubi? Dar dragostea este acelaşi lucru cu iubirea? Fiecare vede lucrurile în felul lui, nici nu cred că putem vorbi de un model sau de o paradigmă. Eu cred, totuşi, că există o diferenţă între cele trei, iar felul meu de a vedea lucrurile s-ar putea să fie doar al meu. Poate că lumea nici nu-şi pune problema asta, însă eu mi-o pun deseori… problema!
Dragostea le implică pe cele două, dar nu este un supraset ce include celelalte două subseturi de sentimente. E ca şi cum, în loc de 5 cercuri olimpice, avem doar trei, dar nu înlănţuite, ci care se suprapun asimetric unul peste celălalt cu o zonă comună tuturor trei. Dragostea o leg, mai degrabă, de afecţiunea parentală dar şi de cea reciprocă dinspre progenitură spre părinte. E mai mult un dat, dar care trebuie întreţinut. Şi care odată distrus nu se mai reface decât foarte greu sau aproape deloc. Poate că o cuplez cu sentimentul de drag, care nu implică sexualitate atât de mult (nu bag mâna în foc că nu e ceva freudian la mijloc!).
Spre deosebire de dragoste care este oarecum constantă sau frântă, iubirea fluctuează
Iubirea e intensă şi se formează în timp, dar are la bază dragostea din vremea copilăriei. Fără antrenarea asta afectivă prealabilă nu devine o rachetă lansată către imanenţa cuplului, care se şi poate recupera uneori, mult mai degrabă decât dragostea. Spre deosebire de dragoste care este oarecum constantă sau frântă, iubirea fluctuează. Deci nu e turn de beton armat, ci trestie fragilă, care trebuie să îşi tragă sevă tot timpul. Din îndrăgostire. Care e legată de dragoste şi drag. Adică de mineralul din noi şi de aspiraţia către inefabilul dorinţei de partener. Că unii au drag de ei sau se iubesc pe sine mai rău decât partenerul, trebuie acceptat (dar nu lăudat). Dar mai rar să îi vezi îndrăgostiţi de sine; parcă în acest caz nu ne hazardăm să spunem că se atinge patologicul, fără dubii!
Spunem că iubim vacanţa, marea, poate patria. Despre fotbal nu spunem asta, mă refer la noi, bărbaţii, dar îl adorăm şi-l transformăm în obsesie (despre iubire şi adoraţie am vorbit deja). Dar când spunem că iubim lucruri, de fapt, le personificăm. Şi, îndrăznesc să afirm, că ne refugiem, din lipsă de partener, într-o formă de masturbare sentimental-afectivă. Că e la îndemână (nu bat apropo sexual 😛 ) să o freci aiurea cu un ideal care nici măcar nu are forma umanoidă. Când aud cât de tare îşi iubesc unii câinii şi pisicile… Mi se pare că sună forţat şi fals şi să spui des, mai ales de la nişte vârste încolo când vorbele de alint trebuie să vină din altă parte: ‘-Te iubesc mult, mami! -Şi eu, puiul meu’. Pentru că, în mod normal, e vorba de dragostea aia reciprocă părinte-odraslă, care e sub-înţeleasă (când încă există, din simţământ şi nu din vorbe). Doar dacă vrei să o duci în derizoriu o clamezi, că nu vreau să insinuez conotaţii Oedipiene.
Şi este forma de a dărui fără a cere nimic în schimb, deşi speri şi aştepţi la rându-ţi
Iubirea mi se pare că trebuie să o ţii pentru partener cu şi fără implicaţii sexuale (mai bine cu, dacă mă întrebi pe mine 😀 ). Şi este forma de a dărui fără a cere nimic în schimb, deşi speri şi aştepţi la rându-ţi. E bine şi să arăţi asta partenerului, că i te dăruieşti, zilnic dacă se poate şi mai mult prin fapte şi gesturi. Iar dacă iubirea este absolută, atunci sigur sunteţi îndrăgostiţi şi reîndrăgostiţi de fiecare dată altfel, unul de celălalt.
