De ce (anti-guru)?

De… al dracului? Cam da.

Degeaba? Se poate.

Că oricine care nu are nimic de spus serios îşi face un blog? Nu-i exclus.

Mi-a spus cineva drag că ar fi bine să scriu, mi-a sugerat şi o amică şi chiar mi-a ordonat fiinţa pe care o port în sufletul meu tot timpul, deşi mintea îmi spune să fug de ea. Şi m-am obişnuit să supra-(psih-)analizez totul, însă deciziile să le ia sufletul. Şi când cineva îţi spune că eşti treaz, atunci e cazul să te mai faci şi praf; măcar din beţia propriilor vorbe. Şi ar mai fi un şi sau (şi) mai multe…

Şi blogul vine ca o eliberare de sine şi raţional. Scriu pentru mine şi dacă are chef cineva să citească şi chiar să facă mişto, atunci e şi mai bine. Pentru că şi mie îmi place să fac mişto, iar primul pe listă sunt eu. Sunt atât de arogant şi vanitos, că auto-ironia şi sarcasmul mă alimentează şi nu mă destabilizează.

De ce anti-guru?

În general, lumea când intră pe blog caută adevărul. Aşteaptă să gândească altul pentru el şi el în cinci minute să parcurgă esenţa nemuririi sufletului. Dacă asta cauţi, ai greşit blogul.

Scriu pentru cei care vor să simtă o provocare, să reverbereze în anumite porţiuni de text şi să se revolte în altele. Pentru cei care înţeleg şi necesitatea de avea contact cu alte opinii pentru a şi le întări pe cele personale sau pentru a îşi deschide noi orizonturi. Nu neapărat de gândire, ci de empatie.

Pe acest blog nu se dau lecţii de viaţă, se emit păreri pur subiective. Însă nu se bat câmpii fără vreo logică anume, doar că trebuie să acorzi cinci minute de atenţie şi apoi să aştepţi o vreme să se aşeze textul.