Puritatea credinţei

Dumnezeu este unic. Zeii păgâni sunt mulţi. Şi, mai degrabă, sunt idoli sau chiar staruri. Dar Dumnezeu nu este singur, doar el şi oamenii. Are în jur şi sfinţi şi îngeri şi profeţi, în special în angrenajul cultural-religios iudeo-creştin-islamic. Pentru budişti, nu e nici măcar nevoie de Dumnezeu pentru a avea credinţă, fie şi una a îndoielii.

Blegguru - Despre bărbaţi şi femei

Nu-i mai scoate nici naiba din lumea lor, a adevărului unic

Pentru unii, nu aş mai spune mulţi, ci din ce în ce mai puţini, credinţa e legată de perceperea lui Dumnezeu. Şi de cum le conturează alţii divinitatea, pentru că ei nu sunt dispuşi să îşi folosească acest proces psihologic uman – reprezentarea – ca incipient al trăirilor superioare. Aşteaptă de-a gata viziunea, şi o însuşesc ca pe o credinţă pură. A non-îndoielii, izvorâtă nu din vreo epifanie sau senzaţie plină de vâltoare, ci din sărăcia spiritului care nu simte să se îmbogăţească şi singur. Şi aceşti oameni au senzaţia (baza trăirii psihicului – născută la ei din alţii) că doar credinţa lor e pură. Şi, ca următor pas, trec direct la percepţia lui Dumnezeu. Adică cineva le serveşte o imagine, pe care o asimilează ca proprie şi pe care o iau apoi reper în tot ce fac. Şi stop! Şi nu-i mai scoate nici naiba din lumea lor, a adevărului unic, suprem, absolut.

E o pierdere de vreme să îi convingi pe aceşti oameni că greşesc. Doar întâmplarea divină i-ar mai slava, şi poate fix de tot, că trebuie să fii prea puternic să nu te laşi doborât de năruirea falsului univers al credinţei deşarte, adică cea nesupusă îndoielii.

Omul e făcut să se îndoiască şi să chestioneze, tocmai pentru a-şi creşte credinţa

Credinţa e mai pură cu cât are mai multă îndoială. Iar sfinţii şi proorocii şi heruvimii pe care ni-i închipuim de-a dreaptă lui Dumnezeu, poate nu-s altceva decât proiecţii ale noastre în disperarea de a fi blagosloviţi cu cine ştie ce har. De supraoameni dintr-o realitate de poveste. Fie că Dumnezeu e atotputernic, fie că l-a creat pe om după asemănarea lui, fie că nu-i pasă, fie că s-a plictisit să existe, nu are nevoie de supuşi obedienţi. Asta e doar sperietura care le oferă – indusă tot de alţii – senzaţia de micime celor slabi care vor să îşi justifice laşitatea. Omul e făcut să se îndoiască şi să chestioneze, tocmai pentru a-şi creşte credinţa. Care devine mai pură cu cât este mai plină de îndoială şi deschidere către nou. Pentru că ea pune preţ pe tot ce este în jur, ca univers accesibil umanităţii, fără a râvni pe ascuns la o frântură (…prea mare?!) de divinitate. Şi credinţa se întrupează când începi să îţi pese de ce te înconjoară şi se purifică când începi să iubeşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *