Matador versus taur

Şi nu taur contra matador. Taurul nu ar avea nimic cu prostul acela dacă ar sta cuminte şi nu l-ar provoca. Până acum un an, matadorul marcase de peste 25 de ani fără ca taurul să schimbe ceva pe tabela de marcaj. Însă, în mai puţin de un an, taurul a înscris de două ori, iar ultima oară acum câteva zile. Şi, într-un fel, mi-a părut bine pentru el. Şi am aşteptat să mă încerce şi un sentiment de durere empatică faţă de matador. Nici măcar milă sau compasiune nu am simţit, pentru că matadorul nu e nici animal, nici om. E bestie (matar – a ucide; toreador, varianta romanţată – luptător cu taurii). E drept că nu m-am bucurat. Sau nu cu voce tare!

Blegguru - Despre bărbaţi şi femei

Am vizitat o arenă celebră unde încă se desfăşoară aceste spectacole ale macabrului şi lipsei de omenie. Şi nu puteam să nu mă gândesc că spectatorii sunt mai vinovaţi decât laşii matadori, care aşteaptă în haită ca unul dintre ei să se distreze pe seama durerii unui animal nevinovat. Şi uneori această haită nu reuşeşte să îl salveze pe semenul lor, iar taurul răzbună secole de mizerie non-umană. Pentru că deşi asemănători la trup şi minte, matadorii şi spectatorii coridelor sunt o specie care s-a rupt din arborele genetic uman. Dar pe care avem obligaţia să o recuperăm sau să o eradicăm. Nu cu forţa, ci cu sufletul, adică cu ceea ce le lipseşte abominabililor ce hăituiesc taurul ca să se distreze pe seama durerii lui.

Nu m-ar mira să mi se spună că e bine măcar că se distrează pe seama unor animale şi nu pe seama oamenilor. Dar şi asta e tot o formă de ne-omenie, dar nu de animalitate. Căci animalul vânează în haită de nevoia de a îşi satisface foamea, fără a abuza de victimă. Sau ucide pentru a se apăra. Doar unele specii denaturate din stirpea umană se distrează pe seama altor specii. Una este să vânezi sau să pescuieşti pentru că vrei să-ţi astâmperi foamea şi alta este să chinui un animal. Sau să îl ucizi pentru că viaţa îţi este atât de seacă şi lipsită de afecţiune încât ai nevoie de trofee.

Taurul din coridă este sortit să fie un trofeu, dar numai după ce a fost chinuit. Atât de haita de matadori, cât şi de gloată, însetată de sânge, de pe margine. Care susţine din rărunchii vremurilor neguroase ale primitivismului acest spectacol al suferinţei dezumanizării. Vina nu este doar a celor care sunt în arenă, ci e legată şi de indiferenţa celor care se prefac că aceste mostre de teribilism rudimentar nu au legătură cu felul în care omenirea înţelege să îşi aleagă calea. Care duce la derapaje sub formă de masacre umane, atât timp cât afecţiunea, empatia şi atenţia faţă de cei din jur nu sunt reperele educaţie şi creşterii copiilor. Pentru că fără acestea, aşa-zişii adulţi nu sunt decât nişte trupuri mature cu suflete mici, chinuite şi neîmplinite. Care se mint că îşi găsesc momente de fericire când asistă la suferinţa altora.

2 Comentarii

  1. Erin

    Brr, ce subiect! Ma dezgusta si ma înfioară bucuria matadorului dar si a susținătorilor. Nu pot înțelege cum te poți bucura si privi cum moare o ființa, fie ea si animal. Nu inteleg cum pe vremea inchiziției stăteau ca la spectacol sa vadă cum vreunul era ars, spânzurat sau tăiat capul. Bleax. Am fost odata intr-un muzeu de tortura in Gent, Belgia, efectiv mi s-a făcut rau văzând toate aparatele alea cu care torturau oamenii. Am ieșit cât am putut de repede de acolo, ca imi venea sa vomit, numai gândindu-ma ca au fost oameni schingiuiți. Chiar, intr-o zi m-a întrebat soțul daca nu mergem sa vizitam un lagăr nazist de la noi din apropiere si i-am spus ca prefer o plimbare pe Dunăre decat sa vizitez un lagăr.Na, fiecare după preferințe. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *