De mic, copilul este învăţat că trebuie să fie respectuos cu ceilalţi. Cu mama, cu tata, cu bunicii, cu educatoarea, cu învăţătoarea şi cu profesorii, mai apoi. Bineînţeles, să nu uite să fie respectuos cu vecinii, cu oamenii în vârstă, cu femeile, chiar şi cu cea care face curat pe scara blocului. Ce nu prea i se spune copilului este să aibă aceeaşi atitudine şi faţă de ceilalţi copii. Şi, pe cale de consecinţă, ceilalţi or să aibă respect faţă de el. Copiii, că de la adulţi, oricum, e învăţat să nu aibă aşteptări. Însă unii copii reuşesc, în mod natural şi neinstruit, să aibă respect şi din partea adulţilor. Câştigat, adică adevărat respect.
Nu este ceva împotriva firii să îţi doreşti să fii respectat, însă nu ca o revanşă faţă de trecut
Poate că siluirea asta din copilărie duce tocmai la reversul medaliei – o percepţie denaturată a ideii de respect, atunci când copilul e deja matur. Trecând prin filtrul adolescenţei, copilul, ce ar trebui să devină om, capătă forţa şi priceperea de a dărâma idolii, începând cu cei proprii. Iar revolta se duce, mai ales inconştient, şi împotriva cutumelor, regulilor şi preceptelor care sunt impuse, mai ales cele împotriva firii. Astfel, adultul are impresia că respectul este un dat, pentru că, odată în ipostaza de a nu mai fi copil, îşi merită respectul de-a gata, fără să mai acorde ceva la schimb. A uitat ceea ce i se părea împotriva firii cândva. Dar nu este ceva împotriva firii să îţi doreşti să fii respectat, însă nu ca o revanşă faţă de trecut. Un prim motiv pentru care nu meriţi respect este dacă nu ai înţeles că şi copilul care erai (sau mai eşti), şi ceilalţi de azi, merită acelaşi respect. Fie că le eşti părinte sau nu. Şi nu ca un dat, ci ca răspuns la ceea ce ţi s-a oferit şi ţi se oferă. Pentru că rareori se întâmplă ca unii copii să nu ofere respect. Fie şi din teamă, dar ei tot o fac. Când îşi înving acea teamă şi respectul li s-a impus, atunci e normal să se revolte. La fel e şi în cazul adulţilor.
Oamenii cu adevărat maturi nu se tem că nu sunt respectaţi
Problema cu adulţii este că ei aşteaptă respect necondiţionat, de la copii în primul rând. Şi de la cei pe care îi simt mai slabi de înger sau fizic ca ei. Iar respectul ăsta, cerşit, este o consecinţă a lipsei de respect de sine. Prima dovadă a neputinţei este această atitudine revanşardă faţă de cei mai slabi, satisfacţie a momentului când nu eşti cel mai oropsit în adâncul sufletului. Chiar dacă, în aparenţă, pozezi a întruchiparea stimei de sine.
Oamenii cu adevărat maturi nu se tem că nu sunt respectaţi. Pentru că se respectă pe sine şi, implicit, pe ceilalţi. Nu impun, nu cerşesc, ei câştigă prin atitudine. Sunt generoşi în a oferi respect tuturor care dovedesc că merită. Iar ei pleacă de la asumpţia că, până la proba contrarie, toţi merită respect, dacă te respecţi tu singur. Şi ca să se ajungă mai uşor la asta, rădăcina respectului reciproc trebuie să fie sădită în copilărie, tulpina să fie îngrijită în tinereţe şi roadele culese, de individ şi de toţi cei din jur, la maturitate.