Copii de proteste

Adică despre copiii implicaţi în recentele proteste şi auto sesizările anonime 🙂 ale autorităţilor, care au grijă tocmai de viitorul nostru aflat în stadiul dezvoltării… politice, cel puţin. Să nu se creadă că ar fi vorba despre xeroxarea unor proteste originale şi drepturile de autor ale celor care sunt protestatari de meserie. Indiferent de ce parte a baricadei sunt şi dacă primesc bani cu adevărat sau doar închipuiţi. Protestul e o formă de expresie, nu doar democratică şi legată de politic, ci sămânţă a chintesenţei sufletului asuprit de batjocură sau uniformizare. Când sămânţa asta încolţeşte în inimi ale mai multor suflete, capătă o dimensiune socială în care se nasc noi repere individuale şi de grup. Chit că unii ar vrea ca ideea de protest să îi identifice unilateral.

Blegguru - Despre bărbaţi şi femei

Lucrurile s-au schimbat de curând, pentru că avem o generaţie care este învăţată să muncească altfel

Cultura protestului s-a dezvoltat greu la noi. Obişnuiţi să fim piroane ce fixează cultul personalităţii unui tiran, explozia mămăligii a dus la revolte şi forme de zbucium social care s-au stins repejor după câştigarea aşa-zisei libertăţi, acum peste două decenii. Mai mult, ne-am obişnuit să observăm că protestul ‚spontan’ este o maşinaţiune a unui partid sau politician. Cu dare de mână. Dar lucrurile s-au schimbat de curând, pentru că avem o generaţie care este învăţată să muncească (nu doar să profeseze) altfel. Cuvântul de ordine nu mai este obedienţa, ci împuternicirea, delegarea autorităţii către angajat. S-a exersat, astfel, demnitatea de a lua atitudine şi de a îţi asuma răspundere şi responsabilitate.

Îmi aduc aminte, copil fiind, cum ieşeam la manifestaţii, pe banii partidului aşa zis comunist, pentru a glorifica aşa-zisul conducător iubit. Sau cum ne-am antrenat pe stadioane într-un sfârşit de an şcolar să fim parte a unei ,grandioase’ manifestări ce aducea osanale epocii de aur şi întemeietorului ei. Ce vremuri minunate, ar spune mulţi! Care au rămas branşaţi la grija părintească a partidului. Şi pe care mă îndoiesc că avem dreptul să îi condamnăm. Poate doar să-i responsabilizăm acum, dacă nu pentru trecut.

Important e să nu le impună sloganuri pe care cei mici să le toarne la televizor,  din motiv de celebritate

Ştiu, sunt subiectiv, dar aşa sunt tot timpul, pentru că urmăresc să nasc întrebări, nu să dau răspunsuri obiective. Şi, în subiectivitatea mea, nu îi văd cu ochi buni pe cei care se folosesc de copii în scop politic. Şi nu doar atât, desigur. Dar în scop politic, şi religios (altă politică), mi se pare chiar o formă diabolică de pervertire a unor suflete. Nu spun că e rău, ba dimpotrivă, ca tineri încă adolescenţi să ia pulsul politicii şi chiar să participe, neîmpinşi de la spate!!!, la unele manifestaţii. Chiar să îşi spună părerea, pentru că asta ajuta, pe ei şi societatea, când vor trece pragul maturităţii (sufleteşti sau reglementate legal). Unii vor spune că doar de o parte a baricadei s-a venit de curând cu copii la proteste, că cealaltă parte i-a trimis încă de peste trei decenii să manifesteze :). Când vedeam trecând pe lângă mine protestatari cu copii de mână, în braţe sau în cărucior, mi se părea că lucrurile sunt forţate, dar poate asta se datorează doar ororii pe care o am din copilăria ‚fericită, mulţumită grijii părinteşti a partidului şi conducătorului iubit’. Doar că prima formă de totalitarism pe care o întâlneşte copilul este chiar în sânul familiei, care, ajungând să-i dicteze şi politic, mă face să cred că nu construim idealul democratic. Ba dimpotrivă.

Nu spun că e neapărat rău ca bunicii să îşi ia nepoţii la protest sau părinţii copiii, indiferent dacă sunt pe alte baricade. Important e să le lase libertatea de a se dumiri singuri şi de a nu le impune sloganuri pe care cei mici să le toarne la televizor, din motiv de celebritate, iar media să vândă un produs mizerabil ambalat. Şi nu mă interesează ‚cine face autosesizările’ şi pe ce criterii politice, dar societatea şi autorităţile îndrituite ar trebui să stabilească nişte limite. Pentru că copiii nu sunt la bunul plac al nimănui, chit că le-a dat viaţă sau nu. Dacă vrem să învăţăm împreună cum să creştem generaţiile viitoare, cu deschidere mai mare spre dialog şi cu clivaje mai mici când vine vorba de vârstă, orientare politică, aspiraţii profesionale sau statut social.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *