Elite şi elitişti

Nu am, neapărat, ceva împotriva elitelor. Până la urmă, adevărata aristocraţie era una de sorginte culturală şi nu una genealogic perpetuată. Că a existat dintotdeauna temerea, întemeiată şi faptic, că aristocraţia degenerează în oligarhie, nu e mai puţin adevărat. Până la urmă, concentrarea puterii şi a autorităţii, chiar, în mâna câtorva vârfuri, s-a făcut întotdeauna pe baza lipsei de reacţie în timp util a celorlalţi. Şi în loc să ai elite culturale sau profesionale care să conducă, le-ai avut pe cele financiare şi religioase să stabilească cursul istoriei. Că primii s-au ferit, şi înainte, şi acum, să se mânjească de politică. În schimb, vomită constant aceeaşi borâtură despre cum planeta ar trebui condusă de elite. De parcă ar împiedica cineva elitele să se implice cu adevărat. Tocmai de aceia care varsă, după ce se îmbată cu fermentul permanent al necesităţii de elite, am oroare. De elitişti, adică.

Sub o formă sau alta, elitele acceptate de popor, cele care s-au impus cu lejera forţă a naturaleţei, au fost războinicii şi artiştii
Elitiştii se împart în două mari categorii. Ăia care se cred elite şi, respectiv, cei care se vor sclavii elitelor. Nu ştiu pe care să am boală mai întâi. Pe ultimii, aş înclina. Pe primii îi putem încadra la categoria mania grandorii. Pe ceilalţi, însă, la categoria subspecie. Că dacă primii suferă de prea multă încredere de sine, ultimii se dezintegrează într-o drojdie a societăţii, care alimentează fermentul elitist. Era să zic etilic.
De fapt, există cu adevărat elite? Eu înclin să cred că ele există, se transformă de-a lungul istoriei şi au nevoie de validare constantă. Sub o formă sau alta, elitele acceptate de popor, cele care s-au impus cu lejera forţă a naturaleţei, au fost războinicii şi artiştii. În zilele noastre, spectacolul din arena cu gladiatori şi moarte a fost înlocuit de evenimentele sportive. Unde mai curge sânge, e drept, şi moartea e privită ca o tragedie nedorită, dar exploatată dramatic. Când sportivul are şi alură de artist şi desenează tuşe pluri cromatice sau traiectorii cu proiectile din aliaj de geniu, cu racheta şi mingea de tenis sau cu piciorul şi balonul etc., atunci el este încarnarea elitei visate. Pentru că el aduce nu doar bucurie şi speranţă, ci şi creează o micro-industrie în jurul lui din care se hrănesc şi ceilalţi. Nu doar ego-ul lui.

Elitele nu sunt maeştrii ai falsităţii cuvintelor frumoase, ci artizani mai ales ai faptelor reale şi adeseori încântătoare
De ce e sportul generator de elite adevărate şi nu alte categorii profesionale? Pentru că ei, sportivii, nu se cred elite. Şi pentru că elitele nu sunt maeştrii ai falsităţii cuvintelor frumoase, ci artizani mai ales ai faptelor reale şi adeseori încântătoare. Ei nu sunt profesionişti ai managementului financiar şi de marketing. Dar se înconjoară de personaje pricepute la astfel de lucruri. În schimb ei au viziune comună cu ceilalţi şi o misiune proprie, ceea ce trebuie să inspire pe orice om care vrea să conducă politic, fără a se amesteca în managementul administrativ, specific profesioniştilor. Care nu sunt una şi aceeaşi cu elitele. Doar dacă eşti beat de mania grandorii sau drojdier.
Un lucru neîntâlnit în trecut, când vine vorba despre elite, este faptul că, de câteva decenii, un nou tip de elită se impune pe scena vieţii validate de sport. Şi este tocmai chintesenţa ideii de elită înnăscută, cea care are menirea de a schimba lumea: femeia!