Lucrurile stau chiar aşa, nu la modul copilul şi familia din cazurile fericite, care nu sunt mai numeroase ca cele nefericite, adică familie împotriva copil. Şi chiar dacă ar fi mai numeroase cele fericite, sunt suficiente câteva dintre celelalte astfel încât să atragă o anatemă bine-meritată asupra societăţii în ansamblu. Şi asta nu e totul, pentru că erorile unui sistem au talentul de a se propaga, spaţial şi temporal, infinit mai uşor decât soluţiile eficiente. Şi sistemul suferă mai mult decât o etichetare, se re-impregnează de o mentalitate fosiliferă care, în momente încinse, aprinde biocombustibilul uman. Ce arde speranţa şi viitorul nevinovaţilor, mai ales copii.
Că acolo unde loveşte mama, creşte frumos copilul. Ca un brad, falnic peste ani, doar că trebuie niţeluş altoit, ca să fie de soi ales
Familia tradiţională nu e şi familia viitorului, a iubirii dintre parteneri şi a dragostei faţă de copii. E o familie a închistării, a oprimării, a impunerii cu forţa a autorităţii capului ei. Care înseamnă bărbatul ce-şi manifestă aşa-zisa dragoste faţă de copil atât timp cât se pliază pe aşteptările lui. Iar când acesta are nevoie de afecţiune sau pare că se smiorcăie, e trimis în aia mă-sii. Pentru un restart, desigur. Mama e şi ea plină de afecţiune, până la moarte: eu l-am făcut, eu cu mâna mea îl omor. De drag. Însă de mamă e doar gura, nu ai s-o vezi să facă rău copilului mai mult decât tradiţionalele bătăi. Că acolo unde loveşte mama, creşte frumos copilul. Ca un brad, falnic peste ani, doar că trebuie niţeluş altoit, ca să fie de soi ales! Tatăl, în schimb, e capabil şi de lucruri abominabile, pentru că deşi se exteriorizează mai rar, când o face, zici că a dat dracul în el. Deşi dracul de copil e vinovat. Şi mă-sa. Şi pentru mă-sa, e tac’su vinovatul principal, că dacă ar fi fost după ea…
Că asta e obligaţia lui de copil, să realizeze mai mult decât au realizat părinţii şi cum o spun părinţii
Cam asta e problema, că trebuie să fie după cum o taie simţirea pe mamă şi capul pe tată. Copilul nu ştie ce e bine pentru el. Asta e cam adevărat în primii ani de viaţă. Doar atunci, pentru că un copil obişnuit nu trăieşte doar în familie şi se încarcă cu propriile aşteptări încă de mic. Care fluctuează şi se transformă în mod natural. Şi cam asta nu înţeleg părinţii. Care, în loc să îl descoasă pe ăl mic să afle cam ce vrea sufleţelul lui de la o vârstă încolo, se aşteaptă ca acesta să urmeze traiectoria viselor lor năruite. Că asta e obligaţia lui de copil, să realizeze mai mult decât au realizat părinţii şi cum o spun părinţii. De unde porneşte acest teribil şi prea des accident rutier pe itinerarul spre maturizarea copilului? Din nefericita copilărie a părintelui, care repetă un model de teatru absurd al vieţii, cu roluri prestabilite în mentalul strămoşesc. Doar cei care au forţa să îşi scrie propriile partituri creând noi statusuri şi interpretând noi roluri, desprinse de oprimarea şi legate de afecţiunea nemijlocită a familiei, au şanse să fie părinţi cu adevărat. Pentru că a da naştere unor copii nu te transformă în altceva decât în reproducător de specie. Statutul de părinte se câştigă prin asumarea obligaţiilor şi acceptarea rolului de om care nu are drepturi asupra copilului. Pentru că acesta nu aparţine familiei şi nu este al mamei şi/sau al tatălui. E al comunităţii (sau al lui Dumnezeu pentru cei care cred faptic, nu clamat) şi al lui însuşi. Pentru că un părinte, mânat de dragostea sinceră de copil, simte că are obligaţii şi nu drepturi. Iar copilul are drepturi şi nu obligaţii, mai puţin acelea pe care, prin afecţiunea şi dragostea celor din jur şi a familiei, le-a asumat de unul singur.