Familia şi felul în care individul, organizaţia sau societatea trebuie (sic!) să o privească nu este doar un subiect la modă. E veşnic la modă, doar că revine uneori în forţă pe podiumul de prezentare al celor care îl îmbracă în hainele împăratului. Ca să defileze spre a amuza sau provoca, a enerva sau distra, a stârni oroare sau indiferenţa detaşării. Şi nu pentru a face o prezentare de croieli îndrăzneţe pliate pe deschidere, emoţie sinceră şi empatie.
Sunt destui care văd familia ca pe ceva extins faţă de simpla comuniune dintre un cuplu şi copii
Nu mi-am ascuns preferinţa pentru familia formată din soţ, soţie şi copii, dar şi aversiunea faţă de cei care vor să impună familia tradiţională ca literă de lege. Pentru că nu o pot face ca literă de simţire. Şi pentru că temerile lor nu sunt legate de familia lor în sine, ci de modelul (pre)feudal de a înţelege viaţa. Sunt destui care văd familia ca pe ceva extins faţă de simpla comuniune dintre un cuplu şi copii. Ea nu este închegată de-a binelea fără bunici, nepoţi, chiar unchi şi verişori. Plus pisică, căţel şi purcel… Şi nu e ceva rău, dimpotrivă aş spune. Pentru că acest lucru arată propensiunea omului de trăi dincolo de închistarea sub care familia se raportează la autoritatea şefului din casă. Pentru alţii, familia e doar un mijloc, un refugiu unde se întorc când nu le ies pasienţele cu restul lumii. Şi revin la familie, fie soţ sau soţie, fie copii, părinţi sau rude, ca să se reîncarce pentru lupta lor cu sinele amestecând cărţile de joc şi trişând încrederea celor de lângă. Până la urmă, dacă familia te lasă să profiţi (sau doreşte asta), de ce să nu o facă cel care se foloseşte de ea ca să se echilibreze? Sau ca să şantajeze emoţional, luându-şi revanşa faţă de propriile înfrângeri. Şi în acest caz, individul fuge de închistarea familiei, poate luându-şi o prea mare libertate faţă de ea. Libertate dintr-o singură direcţie, a lui.
Ruperea de autoritarismul din familie e primul pas spre libertate şi destabilizarea controlului de sus în jos
Oamenii au trăit de la începuturi în familii lărgite, în gintă chiar. Această abordare le-a dat forţa să se dezvolte ca homo sapiens (sapiens). Şi în antichitate, ginta era formă de organizare pe care formele prestatale se sprijineau. Cu timpul, ginta s-a extins la comunitate redusă, dar familia a căpătat rol mai mare. Şi controlul deţinătorului de putere în regiune asupra comunităţii se realiza astfel mai uşor, prin intermediul autoritarismului şi centrismului din familie. Doar când comunitatea era puternică, vezi şi obştea sătească la noi, controlul se făcea sub anumite limite. Însă cel mai uşor, puterea se impunea când relaţiile se limitau la familie şi/sau comunitate redusă, iar aceasta nu evolua de la nivel sătesc la cel regional şi, asumat, chiar mai sus. Că un stat solid este flexibil, prin forţa dezvoltării de jos în sus. Iar ruperea de autoritarismul din familie e primul pas spre libertate şi destabilizarea controlului de sus în jos.
Locul unde familia este puternică şi ruptă de comunitate apare în special în statele predispuse la totalitarism politic, după ce l-au fundamentat pe cel religios. Şi cu cât familia este astăzi mai puternic legată şi reglată de comunitate, cu atât nivelul dezvoltării şi al democraţiei este mai ridicat. Pentru că familia nu se mai raportează la stăpânul autoritar, ci la nevoia de integrare prin acceptarea unor valori bazate pe educaţie, empatie şi respect de sine prin respect faţă de diversitate.
Cred că o familie trebuie să pornească de la nevoia de a învăţa din comunitate şi, mai ales, prin intermediul copiilor
Dacă eu văd familia ca plecând de la cuplu şi copii, este pentru că am încredere că ea se deschide către comunitate. Şi nu mă refer aici la partajarea soţilor cu alte cupluri, cum unora le face plăcere să îşi regleze viaţa sexuală. E dreptul lor, ca persoane mature, să îşi trăiască clipa cum cred de cuviinţă. Şi, conform tendinţelor, să întemeieze mai multe familii într-o viaţă, când nu au ales de la început calea dorită. Ci una impusă de prejudecăţi mascate ca tradiţie şi de imberbul avânt al imaturităţii. Însă oamenii simt nevoia să se rupă de control şi viitorul familiei e legat de această predispoziţie a individului educat. Iar eu cred că o familie trebuie să pornească de la nevoia de a învăţa din comunitate şi, mai ales, prin intermediul copiilor. Pentru că un cuplu cu copii (ai lor, înfiaţi sau primiţi în grijă temporar) este unul roditor atât timp cât simte că poate să transmită o moştenire învăţând cu copiii, comunitatea şi propria evoluţie a relaţiei. Şi nu e nevoie de o lege care să apere credinţa despre familie, atât timp cât vrei şi doreşti să înveţi. Aceasta nu se va dizolva dacă se va întemeia pe lipsa autoritarismului şi pe deschiderea către diversitate. Şi, vreau să repet, familia o întemeiezi pentru că simţi că ai de dăruit ceva către partener şi, de la un moment dat, copii: iubire şi dragoste.