Se pare că familia este încă celula de bază a societăţii. Şi este, în continuare, da, o celulă cu o membrană groasă şi apăsătoare ce are o fereastră cu gratii ruginite. Prin care pătrunde lumina oxidată să mângâie câteva colţuri stingherite de atâta conservare oţetită. Dar dacă vrei să perpetuezi totalitarismul de orice fel, politic, religios sau cultural, familia e primul arac pe care să te sprijini. Adică când ea păstrează reperele tradiţiei ce aşază stăpânul în centru astfel încât să împartă sarcinile, bunurile, pumnii şi pedepsele în mod cât mai autoritar. Şi mai lipsit de inteligenţă raţională şi forţă emoţională. Cu excepţia momentelor când este beat şi familia nu mai e nici nucleu, proton, boson sau electron, ci scânteie de potop imploziv.
De ce să nu perpetuăm familia tradiţională!? Că doar a dat roade de milenii această familie, cu copii unul mai fericit ca celălalt… Şi dacă vrei să-l legi de glie pe iobag, familia e cea care îl aduce cu picioarele pe pământ când el visează să părăsească labirintul închistării sufleteşti zburând cu ochii către cer. Aripile de ceară sunt topite până să se avânte în zbor, ca nu cumva să se prăbuşească înainte să simtă deplinătatea vieţii deshidratate pe care au trăit-o cei care îi frâng elanul periculos de primejdios. Elan mai vătămător pentru cei care sunt şi vor să rămână legaţi de ţărână, dinainte să viseze că tot acolo trebuie să se întoarcă. Şi ei şi ceilalţi. Fără excepţie. Că aşa e tradiţia. Şi e păcat ca unul să se rupă de ea.
Tradiţia e importantă ca să te facă să înţelegi de unde pleci, nu unde trebuie să ajungi.
Unii nu vor să plece, pentru că nu au nici un drum de făcut. Ei au deja răspunsurile atemporale şi pluri-universale. Pentru că nu s-au chinuit să le caute ei. La ce bun efortul când sunt alţii care le livrează adevărul absolut? Unul păstrat atât de bine conservat într-o conştiinţă comună a defragmentării individuale, încât orice altă mireasmă proaspătă e de oţet otrăvitor.
E vreo dovadă empirică sau teoretică că familia tradiţională naşte mai puţini monştri decât oricare alta? Mai degrabă pare invers, dar e greu să tragi o concluzie după o aşa scurtă apariţie la lumină a familiei non-tradiţionale. Îmi place să cred că familia are la bază o femeie, un bărbat şi ai lor copii. Dar asta nu înseamnă că o femeie singură sau un bărbat singur nu pot avea o familie alături de copiii lor, mai ales dacă se înconjoară de prieteni, rude şi comunitate. La fel cum două femei sau doi bărbaţi, ca să nu spun şi poligami de orice fel, pot întemeia o familie şi creşte copii. Pentru că un copil trebuie să crească în primul rând în comunitate şi mai apoi în familie, dacă nu ai boală pe el şi vrei să re-trăiască nefericirea ante-generaţiilor. Şi ar mai fi falsa problemă a faptului că doar familia tradiţională aduce copii pe lume. Asta deoarece, pentru mulţi, constrângerea asta a dat naştere vlăstarelor, când de fapt copilul trebuie să fie rodul unor concepte ce transcend familia, comunitatea şi chiar universul: dragostea şi iubirea!