S-a făcut dreptate. Parcă şi rezultatele băieţilor gimnaşti de la JO au vrut să rostogolească, pe salt de trambulină, mărul putred din curtea antrenorului vecin şi omonim cu cimitirul. Omonim nu doar după nume, ci şi după îngroparea spiritului prin masacru emoţional coordonat de propria-i dorinţă de a câştiga. A lui şi a multor altora. Un retard care comenta volei îl lăuda pentru performanţele remarcabile, de cel mai mare şi mai tare, spaţial şi temporal. Pentru că, nu-i aşa?!, nici japonezele n-au mai luat vreun titlu la volei din anii ’60, de când antrenorul le rupea sufletele prin sita fileului.
Nu poţi, domne, altfel cu femeile. E nevoie de o mână de bărbat
Nu poţi, domne, altfel cu femeile. E nevoie de o mână de bărbat. Şi cu copiii la fel, tot de bărbat de ăsta adevărat ai nevoie. Ca să faci performanţă, să câştige ţărişoara scumpă titluri şi medalii. Pentru că suntem patrioţi şi ne sacrificăm pentru ea, punându-i şi susţinându-i pe alţii să ne facă treaba murdară, în timp ce neprihănitul se spală, mai abitir ca Pilat, pe mâini, picioare şi creier.
Victoria! Nu bucuria de a te bucura cu bucuria copilului de ceea ce faci. Să o distrugem şi pe asta din faşă, pentru că ceea ce rămâne în istoria e rezultatul. Statistic, nu sufletesc. De ce să ai rezultate bucurându-te de ceea ce faci şi să nu dai exemplu de sacrificiu pentru naţiune? Dă-l dreac de individ, mai contează una sau câteva sute/mii de colaterale?! Să ne închinăm la sacrificiu, la ţară, la icoana drapelului şi să ne clamăm statutul de laici care dezavuează fundamentalismul religios.
Un viitor în care sufletele de copii şi de femei nu mai trebuie să treacă prin cimitir ca să ajungă la performanţă
Sper că s-a încheiat o eră. Cea a vârfurilor care salvează aparenţa putregaiului de masă amorfă şi strivitoare de individ. Iar ultima mohicană, cu trei titluri olimpice şi cam tot atâtea decade de viaţă!!!, nu a făcut decât să arate că lumea ei se dărâmă. Pentru că nu s-a dus să trăiască emoţia participării şi a eliberării pasiunii ei spre public, ci a vrut să le dea peste nas celor care nu o respectă, pe ea şi lumea ei. O lume în care gardiană la cimitir era o femeie mai bărbată ca toţi, văzând animalul din ea, dornic de prada performanţei. Ca o olimpiană, ocrotitoare de stână de olimpice. Şi a ieşit cum nu se poate mai bine pentru amândouă, că s-a văzut cam ce rezultat obţii cu 6 luni de antrenament în 4 ani (apropo de respectul olimpian de sine şi faţă de ceilalţi competitori). Şi a ieşit bine mai ales pentru speranţa de viitor.
Un viitor în care sufletele de copii şi de femei nu mai trebuie să treacă prin cimitir ca să ajungă la performanţă.